In adolescenta, toata agitatia de la scoala sau de acasa ma coplesea. Tot timpul trebuia sa demonstrez ceva, sa ma comport cumva si sa fiu in asa fel incat sa ma accepte ceilalti. Tot timpul eram altcineva.
Asa am ajuns sa imi placa enorm de mult sa raman singura acasa.
Dadeam drumul la muzica, nu tare ci atat cat sa ma invaluie, ma asezam pe spate pe covor si visam cu ochii deschisi.
Ore intregi stateam nemiscata cu ochii in tavan si cu gandurile in lumi paralele.
Asteptam momentul meu de pauza mai ceva ca patinele cu rotile pe care mi le promiteau parintii in fiecare an.
Mi-au placut mereu clipele cu mine in visare.
In realitate m-am urat mereu pentru cat de putin sunt eu din tot ce am vrut sa fiu.
Acum invat sa ma iubesc. Sa ma accept.
Interesant si anevoios proces.
Si totusi atat de magic!