De două luni mă țin să scriu despre cum Irina a renunțat la scutece și face la oliță. Am pus titlu și acolo m-am blocat pentru că s-a întâmplat atât de repede, natural și fără stres încât nu știam ce să spun exact.
La început.
Irina știe de multă vreme cum se folosesc oala și toaleta. Pe mine, cel puțin, m-a studiat și văzut în acțiune încă de când era foarte mică și o luam peste tot. Apoi când a început să meargă în picioare ușa de la baie nu a mai fost niciodată închisă iar ea a avut niște mii de ocazii să afle de toate.
Olița am cumpărat-o undeva în jurul vârstei de un an și jumătate spre doi ani ai Irinei. Am luat-o mai mult pentru că citisem despre cum aceasta ar fi fost perioada optimă pentru copii să învețe să facă la oliță. Am ales una simplă, normală fără cântecele, roți sau mai știu ce alte bazaconii.
I-am explicat la început la ce se folosește olița și apoi nu am mai zis nimic. Chiar nu aveam chef să mă stresez prea tare cu asta și chiar nu-mi imaginam că o vor prinde 20 de ani cu scutecul pe ea. Așa că nu am dat importanță prea mare iar olița a stat la vedere în baie.
A urmat o perioadă de ignorat bine de tot olița. Din greșeală mai aterizau în ea jucării diverse și, intenționat, o mai ștergeam eu de praf. Totul până în primăvara asta când am observat cum mai toți copii de vârsta ei nu mai aveau scutec.
Opaaaa zic, ce mamă sunt eu dacă nu intru în rând cu lumea?
Am început prin a o întreba dacă vrea să stea și ea pe oala ei în timp ce eu stau pe oala (toaleta) mea. Nu părea interesată.
Văzusem pe Pinterest loc de oliță în baie cu cărți de citit și hârtie igienică la îndemână pentru pitici și am zis să fac și eu la fel. Nu o interesa și am renunțat repede pentru că mai tot timpul trebuia să am grijă să nu-i ud cărțile când făceam duș.
M-am gândit că prea m-am panicat cu olița asta și cu intratul în rândul lumii așa că am luat olița și am lăsat-o în sufragerie (pentru că acolo își petrecea majoritatea timpului) o perioadă fără să-i mai zic nimic.
Începe interesul de a face la oliță.
În jurul vârstei de doi ani au început primele semne că ar vrea să renunțe la scutec. Trăgea mai tot timpul de el să îl dea jos, în casă stătea mai mult în fundul gol iar eu profitam de ocazie și îi explicam că e bine să facă la oliță.
N-am grăbit-o.
Am început să-i povestesc despre diferența dintre ud și uscat, despre semnele pe care corpul le dă și la ce să fie atentă. I-am explicat că apa ce o bem și mâncarea ce o mâncăm se transformă în pipi și caca care iese pe unde iese după ce corpul își ia doar ce este necesar din el – că practic sunt gunoaie pe care corpul le dă afară și nu este sănătos să ținem astfel de gunoaie lipite de piele (ca atunci când are scutec) pentru mult timp.
Și a început să facă la oliță.
În primele dăți a făcut ambele nevoi ca apoi să refuze categoric să facă nevoia 2 la oliță. Vroia să facă din picioare în timp ce se juca cu Lego iar asta nu se putea decât cu scutecul pe ea. Am lăsat-o cum a vrut.
Problema (și chiar avantajul) a fost că nu mă lăsa să-i schimb scutecul cel puțin 30 de minute în care mă tot rugam și mă țineam cu mâna de nas. Asta până când a început să se înroșească tare la fund de la atât stat cu scutecul murdar iar ei nu i-a plăcut deloc cum se simte. A reînceput să facă la oliță cerând și piesele de Lego sau, rareori, să-i citim o carte. A renunțat repede și la astfel de cerințe.
Astfel, la doi ani și trei luni, Irina a început să ceară la oală deși avea scutec dar de multe ori părea confuz pentru ea și atunci am decis să-i iau chiloți. I-am luat, i-am pus și din ziua aceea a făcut doar la oliță. Scutec îi mai pun doar noaptea.
Au fost și accidente (atât afară cât și în casă) dar puține și fără să fac mare caz.
Afară cu oliță portabilă.
Pentru că mie nu-mi place ideea de a o lăsa pe Irina să-și facă nevoile în iarba din parc (ca apoi să se joace alți copii pe acolo), când ieșim, luăm cu noi olița portabilă.
E foarte ușoară și practică – am folosit-o chiar și printre rafturile de cumpărături din Carrefour pentru că acolo îi venise copilului să facă pipi. Se pliază și ajunge la dimensiunea unei cărți fiind foarte practic de ținut în rucsac. Când e nevoie de ea o scot, îi montez picioarele (care stau rabatate altfel), peste colac am deja pregătit un sac de gunoi (cel mai mic posibil), așez copilul care își face treaba, o ridic și o șterg, scot sacul și îl înnod (arucându-l la primul coș de gunoi), pun alt sac peste colac, rabatez picioarele, pun oala în punga ei, punga în rucsac și gata.
Dacă înainte de oliță aveam în rucsacul de plimbare doar scutece, șervețele umede de fund și saci de gunoi (pentru aruncat scutecele murdare) acum lucrurile s-au schimbat. Pe lângă oliță, saci de gunoi și hârtie igienică mai am și un rând de haine de schimb (de la brâu în jos) pentru eventualele accidente. Cred că pentru la iarnă fac un rucsăcel separat pe care îl voi denumi „La oliță”.
Când dai ca exemplu copilul mai mare din dotare, crede-ma ca e și mai simplu. 🙂