Visit Homepage
Skip to content

Ce înseamnă să fii adult?

De ceva timp fiică-mea își tot dorește să fie adult. Zice ea că atunci o să poată face chestii de adulți cum ar fi să mănânce ciocolată cât își dorește, să se macheze cum face maică-sa și multe alte lucruri care acum îi sunt limitate sau interzise. Dar ce înseamnă să fii adult?

Îmi aduc aminte cu câtă admirație îi priveam pe liceeni atunci când eram în școala generală. În mintea mea ei erau mult mai liberi având acces la o mulțime de lucruri și, mai ales, puteau face mai mult din ceea ce le plăcea și nu era obligatoriu.

Apoi când am ajuns în liceu îmi doream să fac mai repede 18 ani și să plec de acasă. Plecatul de acasă însemna libertate. Puteam lua propriile mele decizii fără a mai fii acuzată sau amenințată. Nici nu conta ce urma să fac după ce voi pleca. Conta doar să plec. Să mă rup de părinți și să aflu cine sunt EU.

Am uitat, în timp, de aceste lucruri și acum mă întreb cum se simte cu adevărat un adult? Toate fricile, angoasele, precauțiile pe care le trăiesc în perioada asta fac parte din toată construcția asta numită adult?

Cât am fost tânără mi s-a spus să ascult de părinți pentru că ei sunt adulți și știu mai bine ce e bine pentru mine. Știți voi vorba aia Cine nu are bătrâni să-și cumpere? Ai mei părinți asta consideră respect: să faci și să asculți de cei mai în vârstă pentru că ei sunt cei de la care avem ceva de învățat. Știți ce cred eu? Că, indiferent de vârstă, nimeni nu știe cu adevărat ce face, chiar dacă pretindem că știm.

Și nu spun asta pentru a ataca pe cineva. Oamenii, în general, chiar au intenții bune dar fără să ne dăm seama avem o mulțime de obiceiuri proaste. Și față de cei mai tineri sau față de cei cu mai puțină experiență în ceva ne purtăm ca și cum noi le știm pe toate, noi avem răspuns pentru orice și ar face bine să ne asculte.

Citeam de dimineață un articol în care eram provocată să răspund la următoarele întrebări, gândindu-mă la modul în care mă abordează alți oameni:

  • Cum vă simțiți când întâlniți pentru prima dată pe cineva?
  • Vă simțiți presați să acționați într-un anumit mod?
  • Există lucruri pe care credeți că trebuie să le spuneți și altele pe care să le evitați?
  • Credeți că trebuie să ascundeți anumite părți din voi pentru a fi plăcut sau respectat?

Eu am răspuns “da” la toate aceste întrebări. Îmi mușc limba de multe ori (alteori nu reușesc și am parte de conflicte) atunci când vorbesc cu colegii de muncă, sau cu partenerul, sau părinții… De ce? Pentru că undeva în capul meu simt nevoia de a dovedi altor oameni (pe care îi cred într-un fel “deasupra” mea) că și eu contez, că am și eu ceva bun de spus, că merit să fiu apreciată, acceptată.

Presiunea de a ascunde părți din noi este peste tot și, din păcate, a devenit o parte a societății noastre acceptată ca fiind normală – unii numesc asta diplomație. Desigur, cred că trebuie să fim respectuoși față de toată lumea, inclusiv față de cei mai în vârstă. Și e super, mega, giga indicat să ne controlăm nervișorii și pornirile distructive în conversațiile cu ceilalți (eu aici am mult de lucru). Dar cred că și alții trebuie să ne respecte – să nu ne mai “certe” când alegem un drum pe care ei nu l-ar fi ales.

Purtăm cu noi, tot timpul, un bagaj mai mic sau mai mare, mai ușor sau mai greu în funcție de ce am pus acolo (experiențele noastre, emoțiile și trăirile, valorile, principiile noastre etc.). Atunci când abordăm alți oameni, luăm din acest bagaj al nostru și punem într-o sacoșa (sau cutie, borcan, ce vreți voi) așteptările, valorile pe care noi credem că ei ar trebui să le dețină. Punem acolo, pe baza rolului pe care ne așteptăm să îl ocupe, prioritățile ce ar trebui să le aibă și felul în care ar trebui să fie ei ca oameni. Iar aceste sacoșe, cutii etc. le umplem diferit cu fiecare om întâlnit. Și nu sunt umplute după ce cunoaștem omul din fața noastră. Nuuu, ele sunt pregătite în funcție de ce am auzit despre persoana respectivă, în funcție de ce am văzut în mediul on-line sau pur și simplu în funcție de cum am fost noi crescuți și credem noi că este bine, este corect.

Și nu ne oprim aici. Ne prezentăm cu acea sacoșă și ne străduim să îndesăm interlocutorul în ea iar dacă nu intră, nu se potrivește, suntem șocați și spunem că acel om are ceva greșit, Omul este greșit. Și în nerușinarea noastră ducem această părere mai departe fără să ne gândim la daunele pe care le putem face.

Și celălalt are o sacoșă în care vrea să ne potrivească dar habar nu avem cum arată. Încercăm să ghicim și astfel avem tendința de a acționa după cum credem noi că trebuie – pentru a obține aprobarea acelei persoane pe care abia o știm. Și credem că facem bine, că ne purtăm, vorbim conform sacoșei până când realizăm că am eșuat. Iar de cele mai multe ori habar nu avem de ce am eșuat dar suntem învinuiți oricum.

Acum că mă gândesc la asta nu mi se pare corect. Nu vreau să mă potrivesc într-o sacoșă pregătiă de altcineva. Vreau să-i iau sacoșa din mâinile lor și să o rup în bucăți. Da, probabil că au ceva să mă învețe, dar și eu îi pot învăța pe ei.

N-ar fi viața mult mai puțin stresantă dacă ne-am apropia de oameni fără noțiuni sau așteptări preconcepute? Fără o sacoșă?

Cum ar fi dacă aș fi deschisă în a experimenta tot ce are de oferit o altă persoană fără a judeca? Cum ar fi să formulez gânduri care sunt doar ale mele și să am suficientă compasiune pentru a vedea cine este cu adevărat în acea persoană? Oare asta înseamnă să fii adult?

Dă mai departe

Părerea ta contează pentru mine

Îți mulțumesc pentru vizită. Mă bucur mult că ești aici și te invit să-mi lași mai jos un comentariu la acest text. Va fi prețuit și apreciat.

Să mai treci pe la mine!

Urmărește-mă și pe

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.