Cu asta mă confrunt în ultimul timp, cu iubirea de sine.
M-am rănit și am permis să fiu rănită sufletește și fizic de atât de multe ori încât nu mă mai pot privi cu iubire. Deocamdată.
Cea mai mare dorință a mea de acum este să mă iubesc și să mă accept exact așa cum sunt. Pare atât de simplu de făcut însă pentru mine este al naibii de greu. Nu vă spun încă ce fac în acest sens. Nu până nu ajung măcar la o conectare cu mine mai lungă de 2-3 zile.
Ieri, de exemplu, eram în a 2-a zi de acceptare și iubire a mea. A fost suficient ca, seara la culcare, fetița mea să-mi spună că eu și ea suntem perfecte iar eu să mă panichez și să explic (unui copil de 4 ani) că nu sunt perfectă. Atât de tare m-am panicat și am insistat cu aceste explicații încât, puiul meu de om perfect, a început să plângă pentru că eu nu cred despre mine că sunt perfectă astfel încât să fim amândouă perfecte. Și, deși îmi dădeam seama că nu e ok ce făceam, nu am putut să mă opresc decât din vorbit lăsând-o cu tristețea că mama ei nu se vede perfectă împreună cu ea.
Cu asta mă confrunt în fiecare clipă, cu iubirea de sine. Îmi doresc atât de mult să mă iubesc și să mă accept!
Dacă nu te iubești pe tine, nu-i poți iubi nici pe ceilalți. Nu sunt genul de habotnic în credință, dar nu mă pot abține să nu-ți spun că Iisus ne-a transmis să ne iubim aproapele ca pe noi înșine.
Asta înseamnă că primul pas spre credință ar fi acela de a ne iubi pe noi astfel încât să-i putem iubi pe cei apropiați nouă!
Ai mare dreptate Grig! Multumesc mult pentru cuvinte si ca ai trecut pe aici ❤️
Din pacate a ajuns din ce in ce mai greu sa ajungi sa te iubesti sa te accepti pe tine