Rani emotionale.
“Numim rani emotionale acele stari cauzate de evenimente care includ umilirea la nivel cronic, abandonarea fizica sau emotionala de catre un parinte sau abuzul psihic sau sexual. Aceste rani emotionale ne miscoreaza stima de sine si ne diminueaza capacitatea de a ne rezolva problemele.” – sursa: www.damaideparte.ro
Am inca problema asta cu stima de sine scazuta si tot caut cai potrivite mie de a ma vindeca. Inca nu le-am gasit insa am inceput sa cred ca cele mai adanci rani emotionale sunt mostenite de la parinti. Si nu, nu arunc cu rosii in parintii mei pentru ca nu cred ca este vina lor.
Uite ce cred eu.
Fiecare parinte are propria perceptie (intelegere), propria parere despre ce este normal, bun si rau. Cand un copil depaseste intelegerea respectiva, parintele va dori sa-l traga inapoi ca masura de protejare a acestuia. Asta inseamna ca parintele se ingrijeste de sanatatea si siguranta copilului (cel putin pana la varsta la care copilul o va putea face singur). Nimic nasol pana aici. Si asta pentru ca nu intentia e cea care provoaca ranile ci metodele folosite.
Cum este adus copilul inapoi in zona considerata sigura de catre parinte? I se explica cu rabdare? Este umilit? Are voie sa puna intrebari, sa poarte o conversatie? Se foloseste sarcasmul si ridiculizarea? Este lovit?
Toti parintii “stiu” ce este mai bine pentru copilul lor. Fiecare are propriile metode de a-l educa – cei 7 ani de acasa! Insa daca metodele folosite sunt cele care nu lasa loc intrebarilor, discutiilor (“Pentru ca asa am spus eu!“), umilesc si il fac pe copil sa-i fie rusine de el (“Esti un pampalau plangacios!“) sau fac mereu coparatii cu ceilalti (“De ce nu esti si tu ca X?“) atunci rani emotionale se pot instala sub forma unei voci negative interioare.
Aceasta voce critica, care se instaleaza inca din copilarie si merge pe pilot automat, este cea care va alimenta ranile emotionale chiar si atunci cand copilul a crescut si e departe de parinti. Ba chiar si dupa ce parintii nu mai sunt.
Inseamna astfel ca acel copil si adultul ce urmeaza lui va ajunge sa fie anxios, cu stima de sine scazuta, furios, violent (cu el sau cu cei din jur), depresiv…
Parintele e de vina?
Eu nu cred ca parintele este vinovat. Sau cel putin nu doar el este vinovat.
Eu mi-am invinovatit, ba chiar urat, multi ani parintii pentru mostenirea emotionala pe care mi-au lasat-o. Acum nu o mai fac pentru ca nu mi se pare corect sa-i acuz doar pe ei deoarece si ei au mostenit-o de la parintii lor care si ei o au de la parintii lor si tot asa.
Aceasta voce critica din interiorul meu a calatorit muuulte generatii pana sa ajunga la mine. La fel ca orice alta mostenire: culoarea parului, limba, credinte etc.
Acum sunt in situatia in care eu sunt parintele. De multe ori simt ca-i implantez Irinei acea voce critica (o ranesc emotional) desi nu-mi doresc dar nici nu stiu cum sa ma opresc. Si iarasi nu ar trebui sa ma invinovatesc. Pur si simplu folosesc un “limbaj” pe care l-am invatat in copilarie de la parintii mei si ei de la parintii lor… Mostenire!
Insa nu e corect si sanatos sa ma folosesc de aceasta scuza in cresterea Irinei. Merita ceva mai bun. Lucrurile se pot schimba. Depun eu acum mai mult efort pentru a lasa o mostenire emotionala sanatoasa sau macar mult mai sanatoasa decat cea lasata mie.
Cumva trebuie oprit acest lant al ranilor emotionale iar eu voi face tot ce pot pentru asta.
