Ma provoc cu noi schimbari

­Irina creste si incepe sa fie din ce in ce mai interesata sa faca diverse activitati si, mai ales, sa se joace cu alti copii.

Mereu incerc sa-i pun limite cu blandete si sa-i explic de ce. A ajuns la varsta lui “Nu” si a “miorlaiturilor” si datul cu fundul de pamant iar mie imi vine sa ma dau cu capul de pereti.

In parc intalneste copii de toate varstele si temperamentele. Unii o sperie foarte tare cu tipetele si imbrancelile lor (mai ales baietii care au mereu muuuulta energie 😊), altii o supara ca nu fac ce vrea ea sau nu o lasa sa se joace cu ei.

De multe ori sunt prea prezenta in actiunile ei, iau prea des decizii in locul ei si asta de teama sa nu sufere, sa nu se raneasca. M-am tot analizat in ultimul timp, in relatia cu Irina, si, din punctul meu de vedere, gresesc facand lucrurile astfel. Asa ca mi-am propus sa ma schimb pentru ca simt ca nu ma duc intr-o directie favorabila noua.

Iata ce imi propun sa fac diferit si ma rog cerului sa-mi iasa:

1. Sa fac lucrurile cu ea si nu in numele ei sau pentru ea. Cand era bebelus imi era foarte simplu sa fac asta. Mereu ii spuneam ce urma sa fac cu ea, de la schimbat scutec si pana la o ridica de pe jos. Asteptam putin sa “rumege” mesajul si apoi actionam. Acum, de cand a crescut si este mult mai independenta, am inceput sa sar deseori peste aceasta etapa si observ frustrarea ce apare (intai la ea si apoi la mine). Si asta pentru ca, deseori imi pierd rabdarea si cred ca daca fac eu lucrurile in numele ei fara sa o implic lucrurile ar merge mai repede. Si poate ca merg mai repede dar starea de bine e doar pe moment.
2. Sa-i permit sa experimenteze conflictul si sa il “rezolve” de una singura. Asta este chiar o provocare. Ma doare sufletul sa vad ca e imbrancita, trasa, ciupita, alungata sau ignorata de alti copii. Ea este atat de blanda, de prietenoasa si dornica de prietenii incat ma doare sa o vad ca sufera. Sunt si situatii, mai rar, cand ea este cea care refuza sa imparta sau sa se joace si atunci intervin iar prin a-i spune ce sa faca. M-am gandit mult si cred ca, oricat de greu imi este, ar fi mai bine sa o las sa experimenteze durerea sau regretul in felul ei. Sa o las sa aleaga ea cand si daca vrea sa vina la mine pentru alinare si sa nu mai sar eu repede sa o iau in brate la cea mai mica “bubita”. Asta nu inseamna sa o ignor ci pur si simplu sa fiu langa ea observand totul fara a interveni decat daca se lasa cu violenta.
3. Sa fiu clara si sincera in comunicarea cu ea. De cele mai multe ori avem o comunicare faina si sincera insa, in unele situatii, m-am suprins ca spun altceva decat realitatea.
4. Nu sa ramana Nu. Sunt de parere ca copii au nevoie de reguli, de limite pentru a le dezvolta sentimentul de siguranta. Ma trezesc cateodata ca spun Nu la anumite dorinte ale ai si apoi ma razgandesc doar ca sa scap de “miorlait” si datul cu fundul de asfalt. Iar asta a dus la si mai multe situatii de “miorlait” si tavalit. Asa ca voi lucra cu nervii mei sa-i linistesc in astfel de momente altfel iar Nu-ul sa ramana Nu.
5. Sa renunt la ideea ca Irina trebuie sa fie fericita tot timpul. Dupa cum spuneam, ma doare sa o vad ca sufera dar, adevarul este, ca viata nu este numai lapte si miere. Si cu cat afla mai tarziu de neplacerile vietii cu atat ii va fi mai greu sa le depaseasca.

Vreau sa fac toate aceste schimbari si va spun sincer ca toate ma sperie foarte tare. Dar cred ca tocmai de aceea trebuie sa le fac. Calea usoara s-a dovedit, destul de des, ca nu este cea mai buna pentru noi.

P.S.: ar trebui sa caut si noi metode de a fi zen si de a avea incredere ca voi reusi. Wow! Cata treaba am! 😜