De cateva saptamani zilele sunt dominate de sunete de bormasini si ciocane. Somnul ei de pranz este cand decalat cu cateva ore bune cand agitat si neodihnitor. Noptile sunt cand ok cand o foiala continua cum s-a intamplat si noaptea trecuta.
Incerc sa tin pasul.
Imi simt pleoapele grele, ma dor muschii iar capul parca ar sta sa cada. Ma fortez sa fac lucruri si abia reusesc sa ma concentrez. In cap se aude un zuum zuuum zuuum iar privirea oscileaza intre a ramane blocata si a cauta nebuna un punct de sprijin. Mananc orice imi pica in mana fara a-i acorda importanta. Sunt foarte obosita.
Reusesc sa ma intind pe o saltea. Inchid ochii. Imi simt corpul greu ca de plumb. Inca putin si adorm. Ce bine este!
Copilul bun de aproape un metru a decis ca astazi sa fie ziua fara somn. “Nuuuuuuuu” tipa totul in mine. “Nu te trezi! Dormi. Ai nevoie de somn. Macar o ora.”
O rog sa se joace cu taica-su in cealalta camera ca sa pot dormi. Zice “da” si sare pe mine apoi din “mama, mama, mama” nu ma mai scoate.
Ma ridic cu greutate de pe saltea.
Ma duc sa-mi fac o cafea. O beau iar caldura ei mai mai ca ma adoarme.
Hai Dana! Inca putin. Rezista!