Mai aveam puțin și nășteam când le-am șters ultima dată. Și nu le-am șters doar o dată (de parcă aș fi știut ce urma să vină), nuuuuu. După ce ziceam Gata, le-am șters și sunt perfecte! a doua zi le ștergeam din nou. Cred că vreo 3-4 zile doar asta am făcut. Bine că nu mi-am rupt ceva sau, mai grav, că nu m-am dezechilibrat.
După un an.
Mă uitam la ele și nu-mi venea a crede cât sunt de murdare. Dar când să le șterg? Și oricum numai de asta nu-mi ardea. Abia de reușeam să mă țin cu mintea întreagă în toată tristețea în care căzusem.
Le-am lăsat așa și le-am ignorat cât am putut de mult. Oricum nu venea mai nimeni să le vadă.
După doi ani și aproape jumătate.
Deja nu mai puteau fi ignorate. Fiecare din ele avea propriul desen abstract ce te ducea cu gândul la război, sărăcie, mizerie, abandon, singurătate, izolare. Desene întunecate și pe alocuri cenușii.
Le țineam acoperite ca să nu le mai văd. Mă enervau, sufocau și mă făceau să plâng. Sincer, nu aș fi crezut că astfel de obiecte te pot face să treci prin astfel de stări.
Gata, acum sunt curate!
Astăzi am profitat de dimineața cu vreme urâtă (motiv folosit ca să nu ies cu fie-mea afară) și le-am spălat. În 3 ore le-am șters pe toate zece.
Gata, acum am toate geamurile curate!
