Ieri am trăit o experiență nouă în parc în postura de mamă. Am trecut prin niște stări nasoale de neputință, frustrare și furie.
Apropo stările erau la adresa mea iar acum toată experiența de ieri o văd cu ochi ceva mai blânzi 😉.
Despre copilul meu spun numai de bine.
Și e normal, zic eu, ca orice părinte să-și laude odrasla.
Mie îmi place de Irina că are așa un fel de A FI nici prea-prea nici foarte-foarte. Am multe de învățat de la ea și tare mult îmi doresc să ia doar ce e bun de la mine.
Așadar, Irina, din punctul meu de vedere, este un copil bun căruia îi place să socializeze. În parc sau oriunde s-ar întâlni cu alți copii se poartă pașnic și e foarte deschisă să înceapă noi prietenii. Copiii și ei se poartă foarte bine cu ea și se creează relații (de moment sau pe o perioadă mai lungă) frumoase între ei.
Ne place în parc.
Mă duc în parc cu copilul aproape în fiecare zi. Acolo face o mulțime de lucruri: se plimbă pe alei sau pe lângă lac, hrănește viețuitoarele din și de pe lac, desenează cu cretă, face baloane de săpun, se joacă cu jucăriile ce le cară le car de acasă, culege tot felul de frunze, pietre, bețe și iubește locurile de joacă dacă are cu cine să se joace.
În concluzie, în fiecare zi am parte de experiențe noi însă cea de ieri m-a răscolit puțin.
Foarte pe scurt, ieri Irina s-a întâlnit la locul de joacă cu o prietenă a ei (s-au împrietenit acum 6-7 luni în parc. Prietena aceasta este mai mare cu 4 luni decât Irina – care are 2 ani și jumătate – și îmi este și mie tare dragă de ea). Bucurie mare pe amândouă. Bucurie din aia cu strigăte și țopăieli și râsete multe multe. Au început imediat să se joace împreună și să vorbească între ele cum doar ele știu.
La scurt timp se ivește o fetiță mai mare (între 3 și 4 ani) care este o prietenă mai veche de-a prietenei Irinei. Evident că încep să se joace împreună. Doar că acum apare o experiență nouă la care eu nu știu cum să reacționez.
O experiență nouă în parc.
În loc să se joace toate trei, cele două fetițe născocesc un joc instant. Jocul consta în a fugii de a mea copilă, țipând sau râzând foarte tare la ea, pe motiv că Irina (care nu înțelegea ce se întâmplă) este fie vânător, fie hoț sau fantomă.
Inițial Irina râdea și alerga după ele crezând că e unul din jocurile acelea când aleargă împreună cu alți copii doar așa ca distracție. Dar devenea debusolată când se țipa la ea (cică se speriau de fantomă/hoț/vânător) și apoi râdeau tare arătând spre ea.
Am privit-o de la distanță o scurtă bucată de timp dar nu m-a mai răbdat inima și m-am dus să-i propun să mergem la alt loc de joacă pe motiv că ăla era prea aglomerat (un motiv aiurea). Răspunsul ei a fost un mare NU pentru că se joacă cu fetele. Așa că am mai stat.
M-am răscolit în mine fără să știu ce să fac.
Jocul a continuat la fel iar eu simțeam că leșin la fiecare secundă. Bona care era cu prietena Irinei a început să-i explice că nu este frumos ce face și că Irina este și ea prietenă cu ea. Ba chiar a încercat de multe ori să înceapă ea alte jocuri în care să le implice pe toate trei. M-am oferit și eu la unele din ele venind cu cretă sau eșarfe. Nimic nu a funcționat.
Timp de o oră copilul meu a încercat să se joace cu cele două fetițe (superbe de altfel) care erau foarte croite să fugă de Irina și să nu o lase nici măcar să se aproprie.
Irina nu se mai amuza ci doar încerca să se conecteze cu ele. Era când cu zâmbetul pe buze când încruntată și mă întreba „De ce face așa O. și fetița?”. Eu, ambținându-mă să nu plâng, nici nu știam ce să-i spun. Am bânguit și eu acolo că e doar un joc dar nu mi-a plăcut răspunsul așa că mai mult m-am fofilat.
Într-un final Irina a acceptat să mergem la alt loc de joacă iar eu… Eu m-am mai calmat între timp dar tot nu știu ce aș fi putut face diferit.
Concluzie
A fost o experiență nouă în parc de pe urma căreia nu am tras nici măcar o concluzie.
Ba da, o concluzie ar fi așa: copiilor atât de mici precum Irina le este foarte greu să se joace în trei. În patru, cinci etc. e mai ok dar în trei ajung să se joace doar doi iar unul va fi mereu scos din schemă.
Mă apucă groaza când mă gândesc la grădiniță și școală… Mă pun in pielea ta… O experiență grea într-adevăr…
Cred că de aceea nu mă apuc să caut grădiniță pentru Irina: să mai amân cumva momentul