Desenam cândva pe ascuns. Apoi în văzul lumii. Și m-am oprit brusc fără un motiv anume.

La început pe ascuns. 

Nici nu știu cum a început totul. Îmi amintesc doar de mine deja adolescentă cum desenam pe ascuns (mă refer că mă ascundeam de ai mei părinți) în loc să învăț sau să citesc sau orice altceva. Nu-mi amintesc exact nici de ce făceam asta pe furiș: poate că nu mă lăsau ai mei părinți sau nu vroiam să fiu judecată că îmi pierd timpul aiurea cu ceva ce nu mă pricep. Habar nu am!

Desenam în văzul lumii. 

Cert este că în timp ce eram studentă la Politehnică am început să desenez mult mai des și desene mult mai mari. Desenam pe cartoane A2 și apoi le vindeam să-mi cumpăr țigări și mâncare.

Mi-a plăcut mult perioada studenției când desenam. Aveam o salopetă albastră largă în care îmi plăcea să mă îmbrac de fiecare dată când desenam. Era ca un fel de îmbrăcăminte magică pentru mine ajutându-mă să mă relaxez total. Îmi plăcea să cred că este ținuta perfectă pentru pictat sau desenat. Era o ținută de artist. Așa simțeam 😊.

Am stat în căminele studențești din Regie (în P4) în camere cu modul. Planșeta era masa mare comună de pe holul modulului. Tăblia de lemn se desprindea de pe picioarele mesei iar eu o foloseam să-mi prind cu scotch cartonul. Și desenam acolo pe modul unde era un dute-vino continuu, îmi puneam căștile în urechi și mă lăsam absorbită de ceea ce desenam. Erau mulți cei care se opreau să se uite la ce fac dar nu-mi aduc aminte să mă fi deranjat cineva.

Am desenat mereu oameni pentru că asta îmi plăcea. Iubeam nudurile. Nu îmi amintesc să-mi fi pozat cineva vreodată. Îmi plăcea să găsesc fotografii mici pe care să le transform în desene mari. Copiam ce vedeam în acea mică fotografie la o scară mult mai mare și mai adăugam puțin ceva diferit în funcție de starea mea.

Și m-am oprit. 

Apoi m-am oprit când nu am reușit să mai fac față job-ului și a mersului zi de zi la școală.

Sunt mulți ani de atunci. Desenul aproape că l-am uitat și dacă a fost să mai desenez ceva au fost maxim 3 tablouri – cel puțin trei îmi amintesc eu.

Să revină pofta de a desena?

Alaltăieri, în parc, trec pe lângă o masă din lemn cu băncuțe unde stătea o doamnă. Avea căștile de la telefon în urechi, pachetul de țigări lângă și desena. Desena cu un creion normal pe o coală de bloc de desen și avea chiar și o gumă de șters pe care o folosea intens. Desena ceva din telefon pentru că se tot uita la el după ce mai făcea o linie două.

Mi-a plăcut enorm senzația pe care mi-a dat-o văzând această femeie desenând în parc. Mai că îmi venea să mă așez lângă ea și să încep și eu să desenez.

Apoi mi-am amintit cum zilele trecute o prietenă mi-a trimis o poză cu un portret al ei ce i-l făcusem eu drept cadou la o zi de naștere. Mi-a trimis poza să mă întrebe dacă am mai desenat ceva în acești ultimi ani pentru că ei îi place mult tabloul.

Mamăăă mi se făcuse o poftă de desenat!

Dar nu-mi găseam timp să mă așez liniștită doar eu și coala albă, puțină muzică, creioane, gume de șters, hârtie … Și totuși, de ce să mai amân?

Așa că, aseară când pregăteam cina, am luat repede un carnețel mic cu foi veline, un creion normal și o gumă de șters.

Mai tocam o legumă, mai desenam ceva. Și în puținul timp acordat și cu ceva pete de mâncare și ulei au ieșit astea:

Mi-a placut cum m-am simțit. Poate mai repet figura 😉