Ma uit la ea si vad cat e de dornica sa se joace cu alti copii in parc. De la distanta sta si se uita la ei si, usor, face cativa pasi din ce in ce mai aproape de locul in care se joaca. Se uita apoi la mine si spune ca ar vrea o jucarie sau orice alt lucru detinut de un alt copil. Ii spun ca poate sa ceara lucrul respectiv si, daca il primeste, se poate juca. Daca, in schimb, copilul nu doreste sa-i dea lucrul respectiv o rog sa se indrepte spre altceva (alt copil sau un alt loc de joaca). Nu indrazneste sa ceara. Nu zice nimic. Sta si se uita fascinata mai departe.
Ma uit la ea si ma vad pe mine. Asa sunt si eu. Nu ma bag in seama cu strainii decat daca situatia o cere. Altfel stau si ma uit fascinata, de la distanta, la toti oamenii care imi plac dar nu indraznesc sa-i abordez.
Nu stiu daca este bine sau rau. Nici nu ma intereseaza prea mult sa despic firul in patru in acest sens. Mie imi este bine asa.
Totusi, ieri cand am fost in parc, am luat-o deoparte si i-am spus ca daca doreste sa se joace cu un copil, primul lucru este sa se apropie si sa salute cu “Buna!”. Apoi sa spuna cum o cheama si sa intrebe daca se pot juca impreuna.
Ieri nu i-a reusit treaba asta insa tot drumul spre casa si apoi pana la timpul de somn a repetat intr-una: “Buna!” “Ce aci?” “Ilina”. Si zambea si mai spunea un “Bine, daca vei tuuu”. In mintea ei probabil ca interactiona cu fiecare copil ce ar fi vrut sa-l abordeze in parc. Nu stiu de ce dar am fost tare mandra de ea sa o vad cum repeta.
Azi, de dimineata, au venit iar multi copii. Multi de o seama cu ea. Era atat de fericita. Imediat s-a lipit de ei si au inceput sa se joace. Patru ore am stat in parc 😁 (primele doua ore am fost singure la locul de joaca). Si nu, nu si-a spus discursul insa a avut ceva mai mult curaj.
Tare mandra sunt de ea!