TREBUIE! Trebuie să fii puternică! Asta am auzit de multe ori după ce am spus cuiva că am obosit și că mă simt copleșită de diverse situații. Asta încă aud iar eu tot copleșită și obosită mă simt.

Ne pricepem atât de bine să ne ascundem adevăratele trăiri încât nici nu mai realizăm cât de distruși emoțional devenim în timp. 

Oricum, am dat peste textul ăsta salvat în Draft în articole pentru blog. E acolo din 2016. Faza e că nu-mi aduc aminte să-l fi scris eu dar nici nu-mi dau seama de unde l-am copiat când l-am pus în drafturi. Am căutat pe web dar nu am găsit cine ar fi putut să-l scrie. 

În fine, ce vreau să zic: mi-a plăcut enorm să-l citesc acum și am rezonat cu el cam 80%-90%. Și pentru că mi-a plăcut am zis că e păcat să rămână doar la mine așa că îl dau mai departe. 

Trebuie să fii puternică!

Sunt genul de femeie care plânge din orice. Când citesc o carte, la un desen animat, când văd o vietate rănită, când mă simt jignită, când râd de mă doare burta (râd cu lacrimi), când sunt apreciată, când văd și simt iubire sau ură, când tai ceapă dar mai ales când simt că fac implozie dacă nu dau afară cumva tot amalgamul de emoții și gânduri ce se strâng în mine fie ele bune sau rele.

Sunt mulți cei care consideră că plânsul este rușinos. Mai ales dacă se face în public. Plânsul te face o persoană urâtă, slabă, neputincioasă, cu probleme la “mansardă”, un lucru rău ce nu rezolvă nimic și, dacă se poate, ce merită pedepsit.

Iar eu mă întreb de ce este rușinos să plângi? De ce TREBUIE să fii puternic? Cei care nu plâng ajung departe în viață? Sunt mai fericiți? Mai sănătoși?

Pe mine plânsul mă ajută mult. Enorm de mult!

Sunt zile în care plâng des. Sunt săptămâni când nu vărs o lacrimă.

Când se aproprie momentul vărsării de lacrimi simt că mă doare tot corpul. Mă simt agitată ca un leu într-o cușcă. Nu mi-e bine și caut să mă liniștesc prin diverse metode ce nu țin de plâns. Câteodată îmi mai iese, însă rar de tot. Apoi, fără niciun semn, mă zgâlțâi din toate încheieturile în hohote de plâns. Și tot nu mi-e bine. Totul doare: fizic și psihic.

Când ultima lacrimă a curs, când încep să respir din nou normal si după ce mi-am suflat bine mucii, abia atunci îmi este bine. Nu, nu am rezolvat nimic, însă toată presiunea aia care s-a strâns gata să explodeze a dispărut. Mintea îmi este mai limpede. Mă simt mai ușoară. Mai puternică!

Același lucru se intâmplă și când mă plâng. Mă uit la ce am scris pe blog, ascult ce-mi spun ceilalți când vorbesc cu ei și constat că mă plâng des. Nasol e că la noi mai rușinos decât să plângi este să TE plângi.

Ni se spune că în viață trebuie să te chinui, să suferi fără să te plângi dacă vrei să ajungi departe. Musai să înduri în tăcere suferințele de orice fel. Dacă ești mamă, nu ești mamă desăvârșită dacă panicile, durerile și sacrificiile pe care le faci nu sunt făcute într-o discreție fără cusur. La fel și la job. Oricât de mizerabil ai fi tratat trebuie să înduri pentru că așa ajungi departe. Pentru mine sună foarte fals!

La fel ca la plâns, pe mine mă ajută să spun în stânga și în dreapta ce mă apasă, ce mă supără. Și nu, nu o fac pentru a primi atenție, laude sau mai știu eu ce recompense. O fac pentru că mă eliberează. Nu de tot. Foarte puțin aș putea spune dar mă ajută să mai dau chiar și un gram din povara mea. Iar când zic că dau nu mă gândesc să împovărez o altă persoană ci mă gândesc că o dau Universului. De altfel am grijă să mă exprim astfel încât să nu împovărez pe celălalt. Dar mă exprim pentru că pe mine mă ajută să merg mai departe. De cele mai multe ori, când dau glas “nefericirii” mele, găsesc soluții mult mai ușor. Totul devine mai clar. Eu AȘA mă simt mai puternică.

În concluzie, dacă mai vedeți texte în care plâng și mă plâng, nu mi-o luați în nume de rău. Nu o luați nici ca pe o obligație de a mă încuraja sau îmbărbăta (deși, recunosc că îmi place). Nu o luați nicicum. E doar un text ce, odată scris, pe mine m-a ajutat deja să fiu mai puternică. Așa funcționez eu 😊.

Vă îmbrățișez cu drag!