De data asta țipătul m-a rupt în mii de bucățele. Hohotele de plâns și suspinele ieșeau ca o avalanșă de undeva din interiorul meu.
“Nu mai vreaaau. Nu mai vreaaaau să țip niciodată. Niciodatăăă. Te rog, te rog, te rog...”
Mă luptam cu furia din spatele țipătului. Îi ceream să mă lase în pace, să plece că îmi face rău.
“Dar eu sunt parte din tine și vreau să mă accepți, să te uiți la mine. Mereu mă ignori și, atunci când reușesc să-ți atrag atenția, îmi spui că mă urăști și să dispar. Ei bine, nu vreau să plec. Vreau să mă înțelegi și să mă iubești așa cum iubești toate celelalte din tine. Fără mine tu nu ai fi un întreg.”
Cu ochii încă plini de lacrimi îndrăznesc să mă uit la ea.
Este vară și miezul zilei. Jaluzelele sunt trase iar în cameră este umbră, răcoare și liniște. Pe dreapta se află un șifonier și o canapea extensibilă deasupra căreia atârnă un tablou mare cu rama groasă aurie. Tabloul este o pictură în ulei dezvăluind dune de nisip și o caravană de cămile. Pe stânga stă un birou mare și vechi. În față un fotoliu verde acoperit cu o pătură roșie iar pe mijloc un covor persan cu mult roșu. Sunt în dormitorul mic.
Între pat și șifonier stă ea ghemuită. Cu mâinile își îmbrățișează picioarele îndoite iar capul îl sprijină de genunchi. E speriată și furioasă în același timp. Capul se ridică și mă privește încruntată.
Mă apropii de ea spunând: “Hei copil bun! Sunt aici și te iubesc. Sunt cu tine și nu te voi mai părăsi niciodată.” Începe să plângă în hohote și mă ia în brațe.
Ce bine e în brațele ei!
Plâng și eu în timp ce o strâng și mai tare la pieptul meu. “Te iubesc mult copilule. Ești un om minunat și bun. Sufletul meu drag. Te iubesc minunea mea. Te iubesc!”
Mi-e bine. Mă strâng în brațe și mi-e bine. Nu mai plâng.
Nu stiu ce sa zic… E putin mai diferit, dar imi place! Mult.
Multumesc Ani