Visit Homepage
Skip to content

Ce bine că nu e mai rău

Mă simt de r…t zilele astea. Nimic nu merge. Nimic nu funcționează. Adică merge, funcționează dar nu cum vreau eu.

Mă trezesc dimineața fără bucurie prea mare. Îmi repet ca o mantra recunoștințele zilei și îmi fac curaj să pășesc în noua zi. Depun eforturi uriașe să mă trezesc cu o oră mai devreme decât toți (adică la 5) ca să pot avea câteva clipe ale mele. Rar prind 5 minute pentru că mă pierd în necesitățile de a mă spăla, de a pregăti cafeaua, de a pregăti hainele etc și mă trezesc că nu-mi mai rămâne mare lucru. După 50 min de la trezirea mea se trezește el care în trei timpi și trei mișcări își bea cafeaua, se spală și se îmbracă pentru o nouă zi de lucru. La 6 se trezește ea care e cu toane sau nu, în funcție de cum a dormit. Timp de cel puțin o oră mă dedic ei: spălat, mâncat, pipi, caca, joacă etc. La 7 abia apuc să încep și eu să mă îmbrac și să mă machez puțin pentru că la 07:20 e musai să o îmbrac pe ea ca să putem ieși pe ușă până la maxim 07:40. Alerg până la grădi cu ea unde ajung transpirată. Înfofolită toată o ajut să se schimbe iar ea are chef de joacă. Apele curg pe mine de zici că stau sub o cascadă. Ies de la grădi la 08:55 și alerg spre metrou unde o infinitate de călători se zbat să intre în trenurile ce circulă din 3 în 3 minute. Mă zbat și eu tot înfofolită pentru că nu apuc decât să-mi desfac puțin fularul – în rest rămân imobilizată în mulțimea de oameni. În 30-40 de minute ajung la Pipera și ies la suprafață. Alerg spre serviciu încă fleașcă de transpirație. Aici….. eiiii aici e altă poveste. Am această senzație acută cum că nu aparțin acestui loc. Îmi zic într-una că ar trebui să mă bucur că am un job și un salariu ok. Dar locul ăsta mă deprimă din ce în ce mai tare. Eu nu aparțin acestui loc, printre acești oameni care îmi sunt niște străini și mă tratează ca și cum aș fi un intrus. Dar am un job… Seara alerg acasă să ajung la timp fie să iau copilul de la grădiniță fie să apuc să fac cina. Acasă nici nu știu ce să fac mai întâi. Totul este vraiște. Spăl, fac mâncare, fata vrea joacă cu mami indiferent cât de mult taică-său se oferă să se joace el. Aranjez, pregătesc, planific. ca apoi să înceapă iar nebunia de final de zi când trebuie pregătit copilul de somn: spălat, îmbrăcat etc. Sunt deja frântă. Aș adormi instant dacă aș putea dar nu pot. Copilul mai vrea joacă, mai vrea o poveste, mai vrea un cântecel,mai vrea apă, mai vrea pe mă-sa… Iar eu tânjesc să citesc o carte, să mă uit la un film, să fac o baie cu spumă doar eu, să fac gimnastică, să savurez ceva în liniște…. Sunt praf. Îmi spun din nou recunoștințele și adorm instant. Mâine o iau de la capăt cu aproximativ aceleași lucruri.

Și ce bine că suntem sănătoși și avem un acoperiș, și ce mânca, și cu ce ne îmbrăca și suntem doar noi trei.

Nu știu ce m-aș fi făcut în alte condiții. Abia exist așa. Cred că m-aș dezintegra altfel.

Dă mai departe

Părerea ta contează pentru mine

Îți mulțumesc pentru vizită. Mă bucur mult că ești aici și te invit să-mi lași mai jos un comentariu la acest text. Va fi prețuit și apreciat.

Să mai treci pe la mine!

Urmărește-mă și pe

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.