Am obosit.
In dimineata asta ochii refuzau sa se deschida. Urechile si-ar fi astupat gaurile pentru putina liniste daca ar fi putut. O voce mica si cristalina vorbea fara intrerupere. Si nu ma deranja prea tare daca doar vorbea. A nuuu! Vocea imi dadea comenzi: “Mama, macam”, “Mama, paaac”, “Mama, veau inghetata”, “Mama, imbacam”, “Mama, veau abinuta Maia”, “Mama, ajuta. Mama, nu poot”, “Mama…”. Am obosit.
Astazi, pentru prima oara, mi-am luat cafeaua cu mine in parc pentru ca acasa nu mai aveam sanse sa o beau. Nici nu am avut in ce sa o pun. Am folosit un borcan de dulceata drept recipient.
In parc m-am sprijint de tot ce imi iesea in cale (slava Domnului ca spatiul de joaca e bine echipat!), m-am asezat pe banci, borduri, orice numai ca sa mai inchid putin ochii. Am obosit.
Da, o sa-mi fie dor.
Stiu ca timpul trece foarte repede si ca o sa-mi fie tare dor de perioada asta, de piciorusele mici ce lipaie zgomotos pe gresia din bucatarie sau ce duduie pe parchetul din sufragerie cand alearga. Intr-o buna zi va fi o liniste desavarsita in casa si o sa-mi lipseasca glasul ei de clopotel. O sa-mi fie dor de mainile ei micute in jurul gatului meu, de nazbatiile ei. O sa vreau iar sa ma strige din 5 in 5 secunde “Mama…”.
Stiu ca o sa-mi fie dor. Da, stiu. In majoritatea zilelor caut sa “prind” toate momentele faine cu ea si sa le pun bine intr-un loc special din mine. As vrea sa nu pierd nimic.
Insa azi…
Azi sunt mai obosita ca de obicei. Vreau liniste. Muuulta liniste. Nu mai vreau sa indeplinesc nicio dorinta, nicio nevoie care nu-mi apartine. Astazi nu vreau sa ajut pe nimeni.
Vreau sa dorm. Sa citesc. Sa plec pe strazi de nebuna in cautare de locuri noi. Sa ma intalnesc cu priteni, sa imi fac noi prieteni, cu care sa stau la terase vorbind orice numai de copii nu.
Acum nu vreau sa mai aud “Mama…”. Nu mai vreau sa schimb scutece, sa gatesc, sa fac mancare, sa spal, sa… mamicesc.
Am obosit pana peste cap. Simt ca nu mai pot. Astazi vreau sa fiu scutita de job-ul asta de-a mama. Si nu pentru ca nu as putea sa-i mai fac fata. Doar ca nu mai vreau. Am obosit sa ascult, sa vorbesc, sa am rabdare, sa ma controlez, sa suport zgomotele, dezordinea si mizeria. Azi este prea mult pentru mine sa mai fiu parinte.
Am obosit.
Si stii ce? E in regula sa ma simt asa. Nu trebuie sa-mi placa mereu sa fiu mama. Nu trebuie sa ma invinovatesc ca, uneori, visez la o casa curata si cu multa liniste.
Recunosc ca am zile, ca cea de azi, cand nu vreau sa fiu mama. Si nu cred ca asta ma face o mama rea. Oricum nu cred sa ma tina toata ziua gandul asta. Sunt mai mult decat recunoscatoare pentru Irina si pentru omul meu doar ca sunt zile cand nu mai vreau sa fac nimic pentru ei.
E in regula sa ma simt asa din cand in cand.
Si nu am nevoie sa fiu judecata. Ci de compasiune. Sunt sigura ca nu sunt singurul parinte care a experimentat asa ceva macar o data, doar ca nu se vorbeste despre asta.
I feel you sister!
Amin!
umor, mult umor îți trebuie. e mai tonic și decât odihna…
fă haz de necaz.
Eiiiii asta e o alta problema cu care ma confrunt: mi-am pierdut umorul .
Multumesc de vizita si de incurajari! Big hug
Ooo,Daniela,de cate ori vei simti asta!Dar totdeauna avem puterea nu stiu de unde naiba,sa mergem mai departe-taras asa ,cat de obosite suntem.puterea de mama!avem noi ceva chiar si atunci cand ne-am saturat si nu mai putem-mergem mai departe.tin minte ca o aveam pe cea mica-acum are 6 ani-cred ca in jurul varstei irinei-iti jur-m-as fi dus d nebuna oriunde dar sa nu mai aud nimic.nu-ti mai spun somn ce aveam pe mine.am vorbit cu mama s-o ia macar 2 ore sa pot sa dorm si io linistita.bucurie pe mama_statea cu ea sa se joace .pleaca fimea la bunici si io-moaaaa 2 ore de odihnaaaa!telefonul pe silentios siiii-paaaat! Crezi c-am dormit ?nu vrei sa stii cat m-am intors p toate partile!ma gandeam tot la crina mea care era fara mine la mama.in final am stat totusi in pat cu ochii inchisi fara sa fac nimic.a fost ceva totusi!cateodata vrei sa ai doar timp pt tine si atat.si acum mai am zile cand ma satur si am solutii.vine o prietena pe la mine sau ies eu-fara copil.acum e mai mare si nu trebuie s-o mai car dupa mine.dar are cu cine sa ramana acasa-cu cea mare.plus ca daca vreau sa dorm – ma lasa sa ma odihnesc-vorbesc ele 2 doar in soapta ca sa nu ma deranjeze.toate trecem prin perioada asta cand ni se ia si mai ales in jurul varstei de 2 ani cand incepe cu exprimarea personalitatii mai accentuat.asa ca nu esti o mama rea.te inteleg.suntem oameni si mame bune la toate.dar ai sa vezi ca o sa mai treaca cativa ani si o sa-ti fie mai usor.ai incredere si rabdare.esti un om deosebit si o mama minunata!o sa-ti amintesti cu drag de acesti ani!te pup
Multumesc mult de tot Ionela pentru incurajari, relatari si prezenta! Ma bucur mult cand treci pe aici . Te imbratisez
oboseala e cea mai grea in povestea asta. si nu e vorba de oboseala fizica ci, asa cum spui, de acele nevoi ale celor mici. e acea atentie mereu sporita pentru ei, acel beculet de alarma mereu aprins care uneori te epuizeaza. acea dorinta de a face orice in liniste, in tihna si ritmul tau.
te inteleg din plin….
Cat de bine ai spus! Multumesc pentru ganduri Vali. Ma bucur ca ai trecut pe aici. Te mai astept