Visit Homepage
Skip to content

Tristetea pe care am simtit-o

 

post-natal-depression-tired-mother-suffering-63688113

Despre cat de bucuroasa am fost cand am ramas insarcinata v-am mai spus aici. V-am povestit si cum a fost cand am nascut.

Insa nu v-am povestit cum a fost imediat dupa.

Am citit mult, cand eram insarcinata, despre ce urma sa fie dupa ce nasc. Asa am aflat de baby blues (tristetea de dupa nastere) si depresia postnatala.

Nu are sens sa va vorbesc eu despre ele. In primul rand nu sunt in masura sa fac asta si in al doilea rand e plin internetul cu informatii despre ele.

Va vorbesc despre mine. Despre ce am simtit eu atunci.

Recunosc ca imi era putin teama de perioada imediat urmatoare nasterii. Nici o mamica pe care am intalnit-o atunci nu mi-a spus nimic despre tristete sau depresie. Da, imi spuneau sfaturi despre cresterea copiului si sfaturi de cum sa ma ingrijesc insa NIMENI nu mi-a vorbit de partea emotionala. Iar cartile si articolele de pe internet erau pline de mesaje despre valul de emotii contradictorii ce urma sa vina.

M-am gandit ca, desi peste 70% dintre proaspetele mamici trec prin acea tristete si 10-20% ajung chiar la depresie – conform statisticilor din carti si internet, daca eu nu am intalnit mamica care sa-mi spuna ca a trecut prin asa ceva, atunci nici eu nu voi trece. Doar imi doresc copilul nu? Si barbatul de langa mine il doreste. Si ne iubim. Si suntem bine emotional. Suntem echilibrati si noua nu o sa ni se intample. Exact ca la mamicile ce le-am intalnit.

Fix asa nu a fost!

Posibil sa ma fi marcat si nasterea care pentru mine a fost o trauma, posibil sa fiu si predispusa genetic catre tristete, depresie sau ganduri negre. Nu stiu. Totul este posibil.

Cert este ca, imediat dupa nastere, in cele doua zile de stat in spital ma gandeam doar la cum sa plec mai repede de acolo.

Apoi am ajuns acasa unde alte doua zile eram preocupata cu alaptatul care nu-mi iesea.

Apoi m-a lovit!

Am inceput sa plang din senin in hohote fara sa gasesc o explicatie. Ma uitam disperata la omul meu si incercam, printre lacrimi, sa gasesc o explicatie. Printre suspine ii spuneam ca nu inteleg ce se intampla, de ce plang si ca ma sperie lucrul asta.

Dragul meu om a dat dovada de o rabdare si o iubire extraordinara. Pe langa treburile casnice de care se ocupa mai avea grija si de mine.

E drept ca, tot citind despre emotiile astea, l-am pus in tema pana sa nasc. L-am rugat de zeci de ori sa fie atent la mine dupa ce nasc ca nu cumva sa o iau pe aratura. I-am descris starile, simptomele ce puteau sa apara si care ar fi eventualele remedii.

Si a fost mai mult decat atent. Ii multumesc!

Mai exact a fost asa: aproximativ 6-7 saptamani am plans mult din orice. Am simtit valuri de tristete incredibila si chiar de teama, panica inexplicabile. Urmau apoi valuri de iubire si bucurie ca am un copil minunat de bun si un sot incredibil fain. Si iar tristete si plans. Si iar bucurie.

Dupa aceste saptamani a urmat o perioada de aproximativ un an in care m-am simtit extrem de singura si de izolata. Parca nimeni (exceptie omul meu) nu mai vroia sa afle ce mai fac eu.

La inceput am tot primit felicitari si toti vroiau sa o vada pe pitica. Apoi, gata, s-au oprit in a mai da un semn. Cand i-am intrebat au zis ca nu vroiau sa deranjeze, ca nu stiau daca pot vorbi in clipele acelea sau mai stiu ce alte motive pe care le foloseam si eu inainte cand era vorba sa vorbesc cu proaspete mamici.

Daca stau bine si ma gandesc asa am crescut, asa am vazut ca se face. Se felicita parintii, se duc cadouri eventual pana la botez si chiar si atunci apoi, pufff, nu mai stiai nimic de parinti pana eventual facea copilul un an si te chema la taiat mot. E trist!

Insa nu vreau sa-ti spun doar prin ce am trecut ci mai ales ce am facut ca sa trec cu bine. Sau mai bine zis ce m-a ajutat pe mine sa trec peste aceasta triste care putea foarte usor sa dea in depresie. De unde stiu sigur ca a fost doar tristete? Pai la depresie se spune ca vrei sa-ti faci rau, ca vrei sa faci rau chiar si copilului, nu mananci, nu dormi, nu ai chef de trait si te izolezi. Ei la mine nu a fost asa. As fi stat si am stat lipita de pitica non-stop, mancam pe rupte, de abia asteptam sa vorbesc cu alti oameni, dormeam ori de cate ori puteam si nu am vrut sa fac rau mie sau copilului.

Iata ce m-a ajutat pe mine:

– omul meu care a inteles mai mult sau mai putin prin ce trec si mi-a fost alaturi cu un calm incredibil si cu multa iubire.

– in fiecare zi am iesit din casa cel putin 10 minute fara copil.

– am mancat cat am putut de sanatos si am facut multa miscare. Plimbari in aer liber si gimnastica in casa

– am citit carti vesele, motivationale

– foarte mult m-a ajutat sa scriu despre trairile mele. Inca de cand am ramas insarcinata, m-am apucat sa scriu intr-un jurnal dedicat copilului. Dupa ce am nascut mi-a fost mai usor sa-i fac o adresa de mail si sa-i scriu acolo ca intr-un jurnal. Inca fac asta. In fiecare zi ii scriu Irinei despre cum ma simt cu ea, despre ce am mai facut si cum evolueaza ea ca om.

– mi-am pregatit in fiecare zi agenda, la propriu, cu activitati pe care vreau sa le fac. Inclusiv ca vreau sa spal, sa calc sau sa fac gimnastica etc. Mi-a fost util sa am plan pe care sa-l urmez.

– am avut un grup pe mesageria de Facebook cu 2-3 prietene cu care vorbeam in fiecare zi diverse. Foarte util fetelor. Va multumesc😘!

– in fiecare zi sunam cate un prieten sau cunoscut doar ca sa vorbim de bine.

– mi-am creat ritualuri de trezit si culcat in care am pus accentul pe exprimarea recunostintelor

– am cautat sa rad din orice mai ales ca incepusem sa cred ca nu mai am simtul umorului. Si cred ca atunci, la inceput, il pierdusem

– am inceput sa cant si sa dansez des prin casa

– am incercat sa traiesc prezentul

Acum sunt bine. A fost o perioada provocatoare din care am iesit un om mai bun.

Si vor mai veni provocari. Ceea ce e bine pentru ca asa stiu ca sunt vie 😊.

Cand era Irina bebelus si plangea de colici sau mai stiu eu ce, obisnuiam sa-i spun la ureche: “Toate trec puiule. Vin altele si trec si acelea. Important e cum le lasam sa treaca. Ce amprente le dam voie sa lase.”  Defapt, mi le spuneam mie ☺️

Tristetea dupa nastere e reala. La fel si depresia. E bine sa stim despre ele si sa cautam sa le combatem impreuna cu cei din jur. In singuratate e posibil sa nu sti ca le ai si sa-ti faca rau. Intotdeauna cere ajutorul!

Minte sanatoasa, limpede si echilibrata va doresc!

Dă mai departe

Părerea ta contează pentru mine

Îți mulțumesc pentru vizită. Mă bucur mult că ești aici și te invit să-mi lași mai jos un comentariu la acest text. Va fi prețuit și apreciat.

Să mai treci pe la mine!

Urmărește-mă și pe

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.